Memorează o poezie sau o parte din ea.
Munții sunt năuciți, versanții goi!
Cine crede în frumusețea ta străveche?
Unde s-a dus mândria ta?
Unde murmurul tău al vântului este liniştit,
Când frunzele pădurii albe foșneau
Și pinii bătrâni pufneau, căpșuni?
Unde sunt păsările tale, păsărele, păsărele,
Cât de liniștit este să asculți fiecare ciripit?
Unde sunt fiarele, animalele, fiarele tale?
Unde sunt peșterile animalelor, focurile și bârlogurile?
Toți căzuți; numai pe exteriorul gol
Au mai rămas câteva conuri de pin!...
Tăiem ace, crenguțe și conuri
Soarele coace o zonă inutilă,
Privind-o, pare atât de deranjant:
Ca și cum palatul ar fi stricat, ars,
Ca un viscol după prăbușirea unui oraș,
Este ca o umplutură spongioasă!...
Mishkan, obișnuia să fie, te duci - e chiar uluitor;
Vat teip îmi amuza inima, am inima frântă,
Că chiar și când ți-a fost inima plină, ai fumat de mai multe ori:
Stau aici, în pădure, sau pe cer, sau în paradis?!
Oriunde te uiți, e mereu frumos: verde, subțire, pur!
Oriunde sunt porturi, e mereu drăguț: leul de mare își freacă nasul!
Oriunde asculți, este întotdeauna distractiv: stropi, bâzâit, țipă!
Doar simți, e tot calm: mângâie inima, tună!
Sunt așezate paturi moi de mușchi
Își trage capul înăuntru și linge pentru a fi atins.
